Am ajuns să citesc cartea “Profesoara” de Freida Mcfadden datorită hype-ului apărut cu întreaga serie “Menajera”. Nu am citit cărțile fiindcă am văzut direct filmul, dar am vrut neapărat să încerc ceva de la această autoare ca să văd dacă chiar merită.
“Profesoara”, captivantă, dar nu memorabilă
Mi-a plăcut povestea, a fost captivantă de la primele pagini. Mi s-a părut interesant că evenimentele au fost relatate din perspectiva a trei personaje-cheie și practic, abia când poveștile lor s-au întrepăruns, am început să-mi dau seama de legătura dintre ele și de plot-ul cărții.
Pe scurt, cartea e despre Eve și Nate, un cuplu de profesori, care par să aibă căsnicia perfectă, însă la scurt timp ies la iveală detalii care contrazic complet această imagine a lor. Situația se complică și mai mult atunci când Addie, o adolescentă de 16 ani, devine elevă în clasa lor.
Freida Mcfadden are un stil de scriere simplu, alert, accesibil oricui, cu mult dialog, fără descrieri inutile, construit pentru suspans constant. Capitolele sunt scurte și cu finaluri care te fac curios să citești mai departe. Îți oferă detalii treptat, ascunde informații intenționat și schimbă perspectiva în anumite momente-cheie, ca să-ți pună intuiția la îndoială.
E drept, am citit “Profesoara” pe nerăsuflate, în doar câteva zile, m-a făcut curioasă să văd cum se termină și din acest motiv am grăbit ritmul cât am putut de mult. În momentul în care am început să mă prind de poveste, am intuit și ce avea să se întâmple mai departe. Și am intuit bine, ceea ce a făcut suspansul să-și cam piardă din forță și să nu am parte de “surprize” majore. Sigur, au existat și răsturnări de situație pe care era imposibil să le anticipez, dar acelea deja nu m-au mai captivat atât de mult, ba chiar unele din ele mi s-au părut ușor trase de păr.
Ce mi-a mai lipsit a fost o mai mare profunzime a personajelor. Le-am urmărit trăirile cu interes, dar nu am simțit că m-am atașat de niciunul dintre ele. Relațiile dintre ele sunt construite pe secrete, manipulare, jocuri de putere, ceea ce funcționează bine la nivel de suspans. Însă, pe măsură ce începi să vezi direcția în care se îndreaptă lucrurile, tensiunea nu mai are aceeași intensitate. Parcă totul se transformă mai degrabă într-un exercițiu de confirmare a bănuielilor decât o descoperire reală.
Am găsit multe greșeli de scriere în această carte, varianta în limba română. Sigur, îți mai scapă, dar fiind atât de dese poate fi destul de deranjant.
Final oarecum previzibil?
La final am avut parte și de detalii nebănuite, dar aș fi simțit nevoia de mai mult de atât. Într-un thriller, dacă anticipezi, chiar și parțial, marea dezvăluire, lectura își cam pierde din spectaculozitate. E genul de lectură pe care, dacă aș fi citit-o în perioada liceului, mi-ar fi plăcut mai tare. Asta nu înseamnă că nu e o carte care merită citită. Aș zice că e potrivită, poate, pentru cineva care nu a explorat prea mult acest gen; pentru cititorii de thriller deja familiarizați cu mecanismele lui s-ar putea să nu fie chiar o lectură de neuitat.
Te-ar putea interesa și Pacienta Tăcută, de Alex Michaelides. Un thriller psihologic care se joacă cu mintea ta
Te-ar putea interesa și “Nuntașii”, de Alison Espach. Scurtă recenzie de carte
