Tocmai am terminat cartea “Nuntașii”, de Alison Espach, pe care am citit-o în urma recomandărilor făcute de câteva pasionate de lectură.
Nu a fost chiar genul de carte care să mă țină trează noaptea, dar m-a prins de la primele pagini și m-a făcut să nu vreau să se termine prea repede. Având mult dialog și fiind scrisă într-un limbaj colocvial, fără prea multe pasaje descriptive, e o lectură ușoară, pe care o poți termina în doar câteva zile, în ciuda celor 480 de pagini.
“Nuntașii”, dramă și umor subtil
Romanul lui Alison Espach, premiat la Goodreads Choice Awards în 2024, vorbește despre singurătate, dragoste, fragilitate, eșec, pierdere de sine, nedreptate, luptă interioară, curajul de a o lua de la capăt, regăsire. Nu e un roman de dragoste în sens clasic, ci mai degrabă o explorare a ceea ce mai rămâne din tine atunci când ai impresia că ai pierdut totul.
Pe scurt, cartea “Nuntașii” spune povestea unei profesoare de literatură care, după ce e părăsită de soțul ei pentru o altă femeie, decide să-și pună capăt zilelor. Își pregătește gestul extrem până la cele mai mici detalii și apoi decide chiar să treacă la acțiune. Phoebe, căci ea e personajul central, ajunge singură la un hotel de lux din Newport, la o nuntă unde nu cunoaște pe nimeni, nici măcar pe miri, și se hotărăște să se sinucidă chiar în timpul petrecerii. Între ea și mireasă se creează o legătură care îi dă tot planul peste cap.
Phoebe e o tipă imperfectă, care și-a pierdut toată încrederea în ea și a pierdut, totodată, și controlul asupra propriei vieți. Evenimentele petrecute în ultimul timp o aduc în situația de a nu mai vedea niciun motiv să trăiască. Vedem o femeie vulnerabilă, care nu știe cum să facă pace cu ea însăși și cu trecutul. E genul de personaj în care, într-o oarecare măsură, te regăsești fără să vrei, fiindcă cu toții am avut momente în care ne-am pierdut și nu am mai știut în ce direcție să mergem.
În ciuda subiectului dur de la care pornește textul, autoarea detensionează atmosfera rapid prin situațiile diverse, poveștile de viață ale fiecărui personaj și umorul fin. Nu e o lectură “de acțiune”, ritmul e mai degrabă introspectiv decât alert, care invită la reflecție. Pe alocuri, mi-a amintit de “Biblioteca de la miezul nopții”, același moment de cotitură, în care viața pare închisă, dar mai lasă, totuși, o ușă întredeschisă.
În concluzie, mi s-a părut cumva genul de lectură de vacanță, nu e memorabilă, nu-ți amintești de ea peste ani, e doar lectură de relaxare, cu dialog mult, ceva umor, care se citește cu plăcere. A avut finalul pe care-l intuiam, deși nu știam exact cum s-ar putea ajunge acolo.
